Episodul 2 – Favoritismele

Ana nu crede că s-a născut simțind că ea și Mara sunt diferite.
Crede că a învățat asta.

În casa lor, iubirea nu lipsea.
Era doar împărțită straniu.

Lia și Mara formau un front comun.
Darius și Ana, altul.

Asta avea să înțeleagă Ana mult mai târziu. Pentru că mult timp a crezut că face parte din prima echipă. Dar nu era așa.

Nu era spus pe față.
Nu era recunoscut.
Dar se simțea în fiecare gest mic.

Lia o proteja pe Mara cu o îndârjire pe care, mult timp, Ana a confundat-o cu dragostea. O acoperea, o scotea din situații, îi netezea greșelile. Dacă Mara lipsea de acasă, Lia știa. Dacă mințea, Lia știa. Dacă făcea ceva ce Darius nu trebuia să afle, Lia se asigura că nu află.

Ana își amintește seri în care Lia stătea la geam — cald, ploaie sau frig, nu conta — cu telefonul în mână, așteptând să-l vadă pe Darius venind. În clipa în care îl zărea, o suna imediat pe Mara, care era afară cu vreun băiat.

— Hai acasă. Acum.

Mara venea sau nu venea.
De multe ori nu venea.

---

(O mică paranteză)

Ana își amintește o noapte.

Darius ajunsese acasă, iar Mara nu era.

Lia i-a spus că este la o vecină.

Pe Ana a apucat-o o panică și o frică teribilă.
Nu pentru ea.
Pentru Lia.
Pentru scandalul care urma.

S-a pus în pat și s-a rugat plângând la Fecioara Maria ca Mara să ajungă acasă.

Și… Mara a venit.

Ana nu va uita niciodată noaptea aceea.

---

Lia spunea că Mara fusese „la o vecină”.
Darius credea. Sau poate se prefăcea că o crede.

Uneori, Lia o lua și pe Ana cu ea, ca să nu fie singură în minciună. Stăteau într-un parc, pe o bancă, până când Mara ajungea acasă. Doar pentru ca Darius să creadă că Lia fusese unde spusese.

Ana a crescut într-o casă în care se mințea mult.

Minciuni mici.
Minciuni „pentru liniște”.
Minciuni „ca să nu iasă scandal”.

Atunci le vedea ca pe un mecanism de supraviețuire.
Astăzi, adult fiind, își dă seama că ceva din acel mecanism a rămas în ea.

Are tendința să ascundă lucruri.
Să evite adevărul atunci când simte că ar putea crea conflict.
Nu din răutate. Din reflex.

Și uneori se întreabă:
unde se termină protecția și unde începe minciuna?

Mai târziu, când au apărut telefoanele, Lia i-a cumpărat Marei un telefon. Mara se ascundea în șifonier ca să vorbească. Ca să nu audă Darius. Ca să nu știe Darius.

Ana vedea toate astea.
Nu înțelegea tot.
Dar simțea.

Darius, în schimb, era altfel cu Ana.
Dur. Autoritar. Rigid.

Dar mândru.

O iubea în felul lui.
Un fel care nu mângâia, dar observa.
Un fel care nu spunea „te iubesc”, dar spunea adesea:

— Uitați-vă la Ana.

Ana era copilul cuminte.
Cel care nu răspunde.
Cel care nu pleacă.
Cel care nu cere.

Mara era opusul ei.

Și comparațiile veneau inevitabil.

— Uite la ea. Ce exemplu îi dai surorii tale?

Poate că, fără să vrea, Ana devenise măsura după care Mara era judecată.
Și nimeni nu poate crește sănătos fiind mereu comparat cu altcineva.

Lia o apăra pe Mara.
Darius o critica.
Iar Ana era undeva la mijloc.

Când începeau scandalurile, Mara nu era acolo.
Ana era.

Ana vedea cum Lia plângea.
Ana auzea ușile trântite.
Ana simțea frica din pereți.

Și încet, fără să-i spună nimeni, a învățat ce rol are:

să tacă,
să nu deranjeze,
să nu încurce.

Să fie copilul bun.

Mara cerea bani.
Bani mulți.
Haine, ieșiri, lucruri.

Darius îi dădea cât considera el că „e suficient”.
Lia completa pe ascuns.

Ana avea puțin.
Foarte puțin.

În liceu, banii ei de buzunar erau minimul. Hainelor ei le aparținea deja o poveste — fuseseră ale Marei înainte. Ce rămânea, venea la Ana.

Ana nu s-a plâns.
Nu știa că are voie.

Oriunde mergea Lia, se vorbea despre Mara.
Ce face.
Ce vrea.
Ce reușește.

Doar Darius vorbea despre Ana.
Și doar cu mândrie.

Mult timp, Ana a crezut că asta este normalitatea.
Că așa sunt familiile.
Că așa se iubește.

Abia mai târziu a înțeles că favoritismele nu sunt despre copii.
Sunt despre părinți.
Despre fricile lor.
Despre alegerile lor.

Iar Ana, copil fiind, a încercat doar să supraviețuiască între două iubiri care nu se întâlneau niciodată.

În perioada liceului, a existat o vreme în care casa a devenit, pentru scurt timp, altfel.
Lia plecase la București să lucreze, iar Mara era deja „la facultate”.

Pentru o perioadă, Ana a rămas acasă doar cu Darius.

Și, paradoxal, acea perioadă avea să rămână una dintre amintirile ei cele mai liniștite.

Darius îi gătea.
Încerca rețete simple, uneori stângace, dar făcute cu grijă.
Ana se așeza la masă și mânca fără prea multe comentarii, dar din când în când ridica privirea și spunea scurt:

— Bun.

Darius era genul de tată care nu își lăsa fetele să facă treburile grele din casă.
Nu voia să spele vasele.
Nu voia să facă curățenie.

— Lasă, nu e treaba voastră, spunea el.

Singurul lucru pe care îl accepta era ca fiecare să își țină camera în ordine.

În rest, casa era responsabilitatea lui.

Ana își amintește cu drag de acea perioadă.
Pentru că, pentru prima dată după mult timp, casa era liniștită.

Nu existau fronturi.
Nu existau comparații.
Nu existau certuri.

Doar ea și Darius, fiecare în felul lui, încercând să trăiască liniștit sub același acoperiș.